Bienvenue au Maroc, țara prin care m-am plimbat cu cămila și cu TGV-ul

Așadar, le Grand Tour du Maroc, pe cont propriu, în timp scurt și cu buget redus, a fost un succes. Aproape 2000 de kilometri, cu rucsacul în spate. Sau, cum ar zice dom’ președinte, am pus România pe harta Marocului.

Ziua 1. Marrakech

Oh, Toto, I think we’re not in Kansas anymore!         

Clash-ul cultural este enorm – Africa este complet altă lume. Oricât ai citi și te-ai documenta despre asta, până nu trăiești atmosfera, n-o miroși și n-o respiri, n-ai cum s-o înțelegi. Așadar, la jumătate de oră după ce-am ieșit din riadul nostru, prin medină (centrul vechi al orașului, cel aflat între zidurile cetății) am văzut mai mulți măgăruși decât în toată viața mea de până atunci, la ora 11 mă trăgea soțul de mână după el prin aglomerație, pentru că nu mai aveam loc să mergem unul lângă altul pe străduțele înguste și labirintice, la ora 12 eram deja obosiți mental și cu pulsul crescut, tot încercând să ne ferim de sutele de mopeduri care circulă cu nonșalanță printre miile de oameni (senzația de moarte iminentă a dispărut cam după o zi, când ne-am lămurit că marocanii au un simț al traficului complet diferit de al europenilor), iar la ora 13, fără cash, disperați că nu găseam nicio bancă/bancomat care să accepte carduri internaționale (voi să fiți copii deștepți și să scoateți bani din partea de nouvelle ville, nu din medină).

Apoi am mâncat foarte bine și foarte mult cu vreo 20 de euro (și s-a dovedit apoi că acolo am mâncat cel mai scump în întreg Marocul), am vizitat obiectivele în cauză, Palatul Bahia, Moscheea Koutoubia, Școala Islamică Ben Youssef, grădinile Menara etc, care sunt, în același timp, și obiective de neratat, dar și tourist trap-uri, pentru că Marrakechul adevărat și autentic, cel pe care-l caută orice călător, este medina însăși.

Piața Jemaa El Fnaa din mijlocul ei, largă și deschisă, a fost, pentru noi, începători ai lumii arabe, șocul cultural suprem. Sute de oameni, mirodenii, dulciuri, fructe exotice, Café de France, un nenea cu turban care se preumbla prin mulțime cu un ditamai șarpele în brațe (și de care eu am fugit țipând), maimuțe, cântăreți, cerșetori, negustori îmbrăcați în djellaba tradiționale care te strigă, te trag, te cheamă, îți arată. Iar peste tot acest furnicar zgomotos, se împleteau, venind de la toate moscheile de primprejur, chemările la rugăciunea de seară. Restul turiștilor (foarte mulți), ca fel ca noi: șocați și fascinați în același timp.

Altfel, poți să îți cumperi orice și să faci orice, nervi tari să ai și talent în arta negocierii. Ca idee, soțul meu și-a făcut poze cu niște cobre (da, vii, și care mai și săreau să atace dacă le enervai), pentru care i s-au cerut 200 de dirhami (20 euro) și pentru a care a plătit 30 de dirhami (3 euro). Evident, eu nu m-am apropiat de locul faptei.

Zilele 2 – 3 – 4. Marrakech – deșertul Sahara – Fès

Asta a fost o problemă încă de când am plănuit călătoria: cum facem să ajungem în deșert (distanța Marrakech – Merzouga e de aproape 600 km). Erau două opțiuni: închiriem o mașină și ne cazăm pe cont propriu sau cumpărăm o excursie organizată de o agenție locală. Dacă închiriam mașină, pe lângă cei foarte mulți kilometri dus-întors, am fi pierdut o zi, pentru că noi trebuia să mergem înspre nord, iar mașina trebuia adusă înapoi în Marrakech, așa că am optat pentru o excursie Marrekech – Aït Ben Haddou – Merzouga – Fès, de trei zile și două nopți, cumpărată încă de acasă de pe Tripadvisor.

Decizie foarte înțeleaptă, de altfel. Marocanii nu glumesc cu turismul. Pentru 350 de euro amândoi, am primit excursie de trei zile cu șofer și ghid, cazări incluse, cu mic dejun și cină, plimbări cu cămilele până în deșert și înapoi, ghizi locali pe la diversele obiective și un mediu multicultural mai mult decât interesant: un microbuz de 18 locuri în care s-au regăsit România, Chile, Olanda, China, Ungaria, Honduras, UK, Columbia etc. Totul extrem de bine organizat, fără timpi morți.

De-a lungul drumului, pe lângă multe orășele și sătuce, inima adevărată a Marocului, am întâlnit berberi (adevărați, pe cuvânt), am admirat incredibilele culori ale apusului și răsăritului de pe dune, am băut noaptea vin tot pe ele, privind cel mai înstelat cer pe care l-am văzut vreodată până atunci (vinul era șutit din Air France, în Maroc mai greu cu alcoolul, nu vă faceți speranțe), am trecut prin locurile unde s-au filmat The Gladiator, Lawrence of Arabia etc (probabil și multe episoade din Star Trek-ul de pe vremea mea; aproape că vedeam luptele cu klingonienii prin văile alea deșertice) și am dormit o noapte în cort, în Sahara, sub cerul liber (chestiune care am înțeles că se numește glamping, dar care, credeți-mă, nu este deloc așa de glamour, ci mai degrabă aventură, mai ales atunci când trebuie să te trezești la ora 5.30, temperatura de afară scade peste noapte de la +25 de grade la -5, generatorul nu pornește și este complet beznă).

 

Poate sună a clișeu, dar experiența deșertului chiar este una de neuitat. O recomand măcar o dată în viață.

Fun facts: 

1. Când nu vorbea, ghidul (Rachid) citea. L-am întrebat ce anume; mi-a arătat – Hemingway, The Sun Also Rises, în original. Pentru îmbogățirea vocabularului în limba engleză, mi-a precizat.

 

2. Când, într-un mediu restrâns, se întâlnesc 18 necunoscuți, din vreo 10 țări diferite de pe 4 continente, există fix două  subiecte de conversație: alte călătorii (trecute sau viitoare) și cât de corupt este guvernul țării proprii. Rachid a câștigat detașat cu Marocul, dar consider că ne-am plasat și noi într-un top 3 onorabil, alături de Ungaria și Columbia (asta pentru că fata din China n-a îndrăznit să deschidă gura pe subiect). Câteva puncte și pentru studentul de 21 de ani din UK, foarte revoltat pe Brexit și pe corupția din Spania (unde locuiesc părinții lui, pensionari).

      

Ziua 5 – Fès – Chefchaouen

Fèsul, exact ca Marrakechul, are une nouvelle ville, elegant și întins, și o medină, îngustă și tradiționalistă. Străduțele medinei sunt încă și mai strâmte și mai labirintice decât cele din Marrakech, dar măcar lipsesc mopedurile, aglomerația este exclusiv à pied. Și, exact ca în Marrakech, obiectivele adevărate sunt medina în sine și viața răsunătoare din ea, nu cele din ghidurile turistice, Medresa Bou Inania, Medresa El-Attarine, Palatul Regal, Mausoleul lui Idriss, care sunt însă foarte frumoase și foarte, foarte instagramabile, deci merită văzute, chiar dacă nu asta căutați de fapt în Maroc. Am lăsat la sfârșit în mod voit Tanneries, locul absolut emblematic pentru Fès, unde se prelucrează în mod tradițional pieile animalelor și unde stai cu smocul de mentă la nas ca să nu te ia cu leșin de la miros. Orice ați căuta în Maroc, la Tanneries trebuie neapărat să mergeți.

Fun facts:

1. Conversația asta:

Eu: Fă și tu o poză la poarta asta, să surprindem și noi atmosfera adevărată din Fès.

Soțul: Lasă tu poarta, uite acolo atmosfera adevărată din Fès!

Atmosfera adevărată din Fès:

2. În Fès am mâncat cel mai bun grătar din viața mea, trăită toată în țara grătarelor. “Restaurantul”, o gheretă de 3/3, cu două mese acoperite de mușama și unite între ele, se numește Alarbi Fes, se află în inima medinei și are nota 4.9 pe google din foooarte multe recenzii. Am râs, cum să aibă o crâșmă plasată într-un garaj asemenea notă, ăștia-s bat joc de noi?! Mai să plecăm, dar mânca acolo un cuplu de nordici și păreau în extaz și-atunci am zis păi dacă mănâncă aici boșii ăștia cu 4/5000 euro salariu pe lună, doar n-om fi noi, români săraki, mai fițoși. Le chef? Un marocan între două vârste, cu șort murdar de măcelar, care făcea grătarul pe loc și aducea ceaiurile și pâinea de pe la alte gherete de pe-alături. Fără meniu, că nu exista așa ceva, două platouri cu de toate (berbecuț, vită, pui), două salate marocane, două pâinici și două ceaiuri cu mentă. Ei bine, am mâncat ca la stele Michelin. Mi-am lins literalmente degetele la final. Total: 130 de dirhami, echivalentul a 13 euro.

 

Pe după-amiază am plecat din Fès către Chefchaouen cu un autobuz, care-a făcut vreo 3 ore jumătate și-a costat echivalentul a vreo 20 de euro (pentru amândoi).

Cât despre Chefchaouen, „orașul albastru”, este pe atât de frumos pe cât pare în poze. Situat într-o zonă montană, este mult mai puțin aglomerat decât standardul marocan. O minunăție, să te tot plimbi și să fotografiezi în sus și-n jos. Ne-am petrecut noaptea într-un riad superb, cu terasă deschisă deasupra întregului oraș și plin de elemente autentice andaluze, de mă simțeam exact ca-n vremea Protectoratului Spaniol romanțat prin cărți și filme (a costat doar vreo 40 de euro, să n-aveți impresia). Destul de ieftin pentru asemenea incursiune în istorie, zic eu.

Ca fun fact în Chefchaouen, observându-ne probabil cum ne învârteam în cerc pe aceleași străduțe, cu gps-ul în mână, un cuplu de localnici tineri s-a întors pur și simplu din drum și ne-a condus până în fața ușii riadului unde trebuia să ne cazăm. Oameni zâmbitori și săritori ca marocanii mai rar mi-a fost dat să întâlnesc. Sărăcie multă, dar zâmbetul și inima deschisă sunt nelipsite.

A doua zi, am luat grand taxi-ul (un taxi de 7 locuri și de 3.5 euro, o variantă împământenită a blabla car-ului) și-am ajuns întâi în Tetouan, iar apoi în Tanger.

         

Ziua 6. Tetouan – Tanger

Le-am luat la pas pe amândouă, pe rând, de la prima oră dimineața, aceasta transformându-se într-una dintre zilele cu 25-30 km făcuți pe jos.

Tetouanul, un mic oraș alb și autentic, cu multe, multe influențe andaluze de început de secol, în care se vorbește spaniola, nu franceza (și în care ne-am descurcat cu replici multilingvistice de genul „Dove esta la calle qui s’appelle…”), mi-a plăcut enorm. Ce-i drept, am visat la el cu ochii deschiși multă vreme înainte. Cine a citit El tiempo entre costuras / Iubirile croitoresei de Maria Dueñas știe exact de ce.

Tangerul, oraș mare și modern, cu specificul grandios al noilor orașe arabe, dar plin de lume săracă și foarte săracă, mai puțin. Posibil să fie doar chestiune de gust, dar mie mi s-a părut că modernismul a înghițit frumusețea și pitorescul orașului liber din anii ’50, „mâna întinsă a Africii spre Europa”, atât de iubit de Matisse, Tennessee Williams, Churchill și alții.

Ca lucru interesant, am mâncat într-un restaurant cu specific sirian din Tetouan (aparținând unui refugiat din Siria și atât de mic, strâmt – și fără toaletă! –, de nici n-am fi ghicit că era restaurant, dacă n-ar fi fost scris pe google maps). Ca să ne ajute să ajungem acolo, un marocan, la fel de săritor și de amabil ca și ceilalți, și-a închis prăvălia și ne-a condus personal până în fața restaurantului. Evident, ca peste tot unde am mâncat în Maroc, mâncarea a fost extraordinară, iar prețul foarte mic.

Seara târziu, am luat din Tanger ultimul Al Bouraq, trenul lor de mare viteză, către Casablanca. A costat 50 de euro pentru amândoi la clasa a II-a, scump, dom’le, scump, dar na, train grande vitesse, ce să comentezi, mai ieftin ca-n Franța. E drept că am făcut cei 350 de kilometri până-n Casablanca în numai două ore, totuși, părerea mea e că un TGV de 21 de miliarde de euro care acoperă o singură linie și are patru stații e pentru Maroc, o țară cu mari probleme de sărăcie și gunoi, exact ceea ce e proverbiala tichie de mărgăritar pentru chel.

 
Gările din Marrakech, Tanger și Casablanca sunt bijuterii arhitectonice.

Ziua 7. Casablanca

Orașul meu preferat din Maroc, cel în care m-aș întoarce cu la fel de multă plăcere ca-n oricare dintre marile capitale ale Europei. Oficial, are 3 milioane de locuitori, în realitate, undeva între 8 și 10 milioane. Orașul contrastelor absolute, unde medina cea săracă și tradiționalistă se află între clădirile uriașe și ultra moderne ale Sofitelului, Hyatt Regency-ului și sediului BNP Groupe Paribas, iar chiar vis-à-vis de fantasticele Barceló și Four Seasons de pe cornișă se pot lua lecții private de surf (!) pentru echivalentul a 10 euro pentru două ore (nu vă mai zic cât costă ora de ski în Poiana Brașov, că știți și voi).

Dis-de-dimineață, ne-am dus direct la punctul de referință al Casablancăi, Moscheea lui Hassan al II-lea de pe cornișă, cu vedere la Oceanul Atlantic, cea mai mare moschee din Maroc, cea mai mare moschee din Africa, moscheea cu cel mai înalt minaret din lume și singura moschee din Maroc în care ni s-a permis să intrăm (pentru 14 euro de persoană). Cea mai, cea mai, cea mai. Da, cea mai. Ceva nemaivăzut de mine până acum, de o grandoare greu de descris în cuvinte sau de surprins în poze. De fapt, nicio poză oficială sau artistică de pe internetul ăsta mare nu ne-a pregătit pentru realitate.

E de-a dreptul copleșitoare. Granit și sticlă de Murano, marmură de Agadir, lemn de cedru din Atlas, 6000 de meșteșugari și artiști și o lucrătură de detaliu extraordinară. O bijuterie arhitectonică și artistică în adevăratul sens al cuvântului.

Am înțeles că a costat pe măsură, dar, având în vedere că în moschee ne-am întâlnit cu jumătate din Asia (aia foarte bogată), e posibil ca din 1993 – anul finalizării construcției – și până acum să fi intrat deja pe profit. Și să nu aveți absolut niciun alt motiv pentru care să vreți să vedeți Casablanca, doar pentru moscheea asta și tot merită.

Apoi, când voiam să mergem către centrul Casablancăi, ne-a agățat Tarik, un taximetrist și noul nostru prieten marocan. S-a oferit să ne facă turul complet al Casablancăi pentru… atenție, 100 dirhami (da, 10 euro). Ghid istoric, cultural și socio-politic în francezo-engleză inclus. Because you normal people, not rich people. (Necazul vieții mele, după ce că nu-s bogată, nici măcar nu par). Ne-a plimbat prin tot orașul – superb, arhitectura Art Deco franceză se împletește minunat cu noile clădiri moderne –, ne-a făcut fotografii peste tot, ne-a povestit despre toate alea și ne-a îmbrățișat la plecare. Și că tot v-am spus mai sus cât de incredibil de amabili sunt marocanii, aflați că cu două zile în urmă ne-a dat și mesaj pe whatsupp ca să ne întrebe dacă am ajuns cu bine în România.

Și câteva observații generale: 

Am trecut prin cartierul Anfa, un fel de Dorobanți/Primăverii, dar la nivel de Casablanca. 

 

“Ici habitent les voleurs“, ne-a spus Tarik.

Că săracii lor sunt mult mai săraci decât săracii noștri știam deja, din medinele marilor orașe, dar aici ne-am lămurit repede și că bogații lor sunt mai bogați decât ai noștri. Lipsa unei clase de mijloc concrete este năucitoare. Casablanca este, ca aspect, un oraș mult deasupra Bucureștiului și ar putea foarte bine să se afle în oricare țară din Europa de Vest, totuși, la fel de Tangerul, este un oraș bogat în care locuiesc prea mulți oameni săraci. Tarik, ca taximetrist, după ce plătește partea patronului și benzina, rămâne cu 15 euro pe zi, din care trebuie să plătească 200 de euro chiria lunară, într-un cartier la periferia orașului, și să țină trei fete în școală. Tarik, un om minunat, harnic și săritor, reprezentativ pentru marea parte a marocanilor, este un om foarte sărac.

Casablanca a fost și orașul în care am realizat ce bine am făcut că n-am închiriat mașină. Traficul este infernal, aleatoriu și invaziv. Filosofia marocanului în trafic e simplă: fă ce dorești și descurcă-te cum poți, numai încercă să nu omori pe nimeni. Zâmbitor și vorbăreț, Tarik ne arăta poze cu fetele lui în timp ce conducea, în sensul giratoriu. Pe un traseu de vreo câțiva kilometri, a avut cam 5-6 situații de accident, fără măcar să i se miște vreun mușchi pe obraz. Pe un mare bulevard, la oră de vârf, un băiețel pe role, cam de 8-9 ani, a „fugit” după o dubiță, ca apoi să se prindă de ea și se „dea” așa, tras de mașină, pe întreg bulevardul. Evident, prietenii lui, și ei de vreo 8-9 ani, l-au urmărit și ei cu rolele printre mașini. Tot așa, pe un alt mare bulevard, o familie întreagă pe un moped, tatăl, în față, ținând un copil de vreo 2 ani cu o mână și conducând nonșalant cu cealaltă, mama, în spatele lui, iar celălalt copil, de vreo 3 ani, storcit între ei doi, toți patru fără cască. Lucruri la ordinea zilei. Deci, recomand șofatul în Casablanca doar dacă ați condus deja prin marile orașe din Albania și vi s-a părut la fel de relaxant și fără evenimente ca șofatul pe autostrăzile din Austria. Valabil și pentru Marrakech și Tanger, dar nu și pentru exteriorul orașelor, unde șoselele și autostrăzile sunt foarte bune, iar traficul este aproape inexistent.

Și, last but not least, unul dintre lucrurile care m-a bucurat peste măsură: femeile din Maroc sunt unele dintre cele mai libere și emancipate femei din țările arabe. Citisem, da, dar alta e impresia când vezi cu ochii tăi. Pe marile bulevarde din Tanger, Casablanca și Marrakech am văzut la fel de multe femei cu hijab, cât și fără. Hijabul este alegerea femeii. E drept că în satele și orașele mai mici, evident tradiționaliste, nu prea am văzut femei neacoperite, dar burka întreagă și fața acoperită sunt o raritate și pe acolo, motiv pentru care am simțit nevoia să fac fotografia de mai sus. Tarik mi-a confirmat: Au Maroc, woman is free. Hijab, no hijab, la femme est libre!

 

Și noi ne-am simțit cu adevărat liberi în Maroc. Mulțumim pentru asta, au revoir et à bientôt!