Am considerat titlul necesar și insist asupra lui – importanța mașinii în Creta.* Insula trebuie descoperită. Pentru că, oricum ai da-o, Creta nu înseamnă nici pe departe numai Chania, Heraklion și plajele acelea foarte cunoscute și atât de instagramabile din apropierea lor. Există o „altă” Cretă, o Cretă cu zeci de kilometri de drumuri spectaculoase de coastă, la înălțimi de peste 2000 de metri, pe care rar mai vezi câte-o altă mașină, ci doar peisaje turcoaz magnifice în adâncime și capre singuratice ce stau încremenite pe colțuri de stâncă, cu zeci de plaje paradisiace pustii, cu nisip fin și apă cristalină, și cu taverne mici ascunse în livezi nesfârșite de măslini, atât de underground încât nici nu s-au mai obosit să le traducă numele și-n alfabet latin, dar din care ieși fericit că trăiești, fără să știi însă exact unde și ce-ai mâncat de fapt. (Să fim sinceri, viciu sau nu, mâncarea este totuși una dintre marile bucurii ale existenței, iar, din punctul acesta de vedere, Creta este Babilonul însuși, poarta deschisă înspre zei.**)
De aterizat, am aterizat în Chania (Ryanair), dar, în afară de plimbarea clasică de dimineață în căutarea cafeluței, am lăsat-o, conform hărții cu traseul, pentru final. Așadar, am început cu destinația clasică: plajele Balos și Elafonisi.
Balos, precum se vede în poze, un liman cu apă cristalină și nisip alb fin, este un loc magnific, rar, care, luat separat și cât se poate de obiectiv, este cea mai frumoasă plajă pe care am văzut-o până acum prin periplurile noastre grecești, atât pe continent, cât și pe insule. Drumul până acolo, parcă atârnând deasupra unei prăpăstii din fundul căreia sclipește Marea Egee și împânzit de capre care se plimbă cu nonșalanță printre mașini (dar îngust, arid și cu serpentine ce necesită viraje strânse), este el însuși o atracție turistică. Și să nu fi fost Balos ceea ce s-a dovedit a fi, și tot ar fi meritat, pentru frumusețea călătoriei până acolo. Am înțeles că există și un vapor care te poate duce la plajă direct pe apă – vai, nu! Sub nicio formă. Imaginea Balosului privit de sus, laguna cristalină de un bleu deschis alintându-se la confluența turcoazului celor două mări, este de neegalat. Dificultatea de urcare/coborâre se pierde în splendoarea peisajului.
Plaja Elafonisi, unită printr-o fâșie de nisip de teritoriul Cretei, cu apă mică cristalină și nisip fin și (doar puțin) roz, schimbându-și intensitatea nuanței în funcție de maree, starea apei și vreme, este pe cât de frumoasă pare, dar, ca și Balosul, un obiectiv turistic general, deci foarte aglomerată. Ca toate zonele faimoase de pe lume, și Elafonisi poate fi reprezentată în memele de expectations/reality.
Ca mic tip turistic, recomand vizitarea Cimitirului de Război al Commonwealth-ului din Maleme, ce povestește bătălia din 1941 din Creta (și unul dintre marile evenimente ale celui de-al Doilea Război Mondial). Un loc frumos și plin de istorie, demn de a găzdui eternitatea unor eroi.
Apoi însă, din ziua următoare, coborând din vestul insulei înspre sud, a început vântul. Și ce vânt, nenică! M-a dezechilibrat (literalmente!). La un moment dat, simțeam cum se mișcă pur și simplu mașina cu noi înăuntru. În România, o astfel de vântoasă ar fi rupt copaci și ar fi zburat acoperișuri (plus că situația ar fi fost denumită „furtună” sau „uragan”); acolo, în afara zgomotului inerent, rar am văzut câte-o crenguță de măslin ruptă (adaptarea, deh), iar cerul era de un albastru perfect, fără nicio umbră de nor. Creta, aflată la intersecția celor trei continente, Asia, Africa și Europa, este spulberată des de astfel de vânturi, indiferent de anotimp, vânturi ce aduc valuri înalte, plaje închise, spectacol absolut al naturii. Și a fost, într-adevăr, un spectacol cum nu mi-a fost dat să văd până atunci, cu marea albită de spumă și curcubeul scăldându-se în ea. Genul de măreție naturală care te face să te simți infim.
După o noapte foarte furtunoasă, ziua următoare a început tot la fel, cu un vânt care lăsa impresia că va scoate măslinii din rădăcină – astfel de vânturi, ne-a lămurit proprietara de la cazarea respectivă***, durează două-trei zile, dar noi n-am stat să ne mai mirăm de puterea naturii. Ne-am luat mașinuța și-am plecat. Pentru asta ne-am instalat aplicația Windfinder, pe care o folosesc în general amatorii de windsurfing și kitesurfing, pentru a găsi zonele cu vânt prielnic, dar pe care noi am folosit-o cu scopul opus. Așadar, la doar 70 de kilometri înspre est, vreme perfectă, apă minunată, nici urmă de briză. Recomand Windfinder-ul în Creta ca pe aer – cu toată frumusețea naturii dezlănțuite, nu cred că își dorește cu adevărat cineva steaguri roșii în vacanță.
Iar de-acolo, din Polirizos, fugind de vânt prin Pasul Anapoli, a început „cealaltă” Cretă. Au început drumurile la mare înălțime, plajele pustii – ale căror nume nu le știi și nici nu te interesează, atât fiind de multe –, satele albe din munți, dormitând sub soarele mediteraneean, libertatea absolută. Acolo a început ruperea de lume. Pozele surprind greu frumusețea și sălbăticia ei. De menționat aici spectaculosul drum Ingros Gorge, un fel de Transfăgărășan urcând până în vârf de munte și coborând înspre coasta sudică (unde eram exclusiv noi și căprițele), drumul, la fel de spectaculos, înspre Tris Ekklisies, un sătuc alb superb la malul mării, cu munți care se varsă-n mare, plajă din pietricele albe, cele trei biserici bizantine despre care vorbește numele și liniștea infinită a plajelor de pe lângă (Pachia Ammos Beach și Koudoumas Beach), iar apoi Ziros Pass-ul înspre superbele plaje goale din estul extrem (Mazzida Ammos Beach și Argilos Beach), pe malul Mării Libiei, unde peisajul devine aproape deșertic, apele cristaline spală dune de nisip și la radio se prinde muzică arabă. Din când în când, pe zeci de kilometri de coastă superbă pustie, câte-o rulotă, un cort sau un campervan. Atât.
În această „cealaltă” Cretă, timp de cinci zile, n-am stat nici măcar o dată pe-un șezlong, doar pe nisip sau pietricele. Nu mi-am cumpărat niciodată o cafea to go, am făcut-o întotdeauna eu. Am condus zeci de kilometri până la oarecare tavernă pierdută printre măslini, cu nota 4.9 pe google, la care mănâncă doar localnicii și curioșii ca noi. La Taverna Amalia din Chondros (undeva prin sud-est insulei), doamna (probabil Amalia cea din nume) ne-a invitat în bucătărie și ne-a arătat pur și simplu ce gătise în ziua respectivă, să ne alegem noi ce ne face cu ochiul. Am ales mielul, bamele, ardeii umpluți, pârjoalele direct din oalele de pe aragaz, moment unic în viața mea de mare amatoare de restaurante (și mâncat în general). Pentru salata grecească clasică, s-a dus după roșii și castraveți în grădină, cu găletușa. Mai are rost oare să precizez că mâncarea a fost extraordinară, foarte multă, cu desert și raki (băutura lor tradițională de vreo 40 de grade alcool) din partea casei și a costat cu totul ceva mai mult de 30 de euro? Turism culinar în adevăratul sens al cuvântului și zile de vis.
Am lăsat Chania și Heraklion, respectiv plajele de oraș de pe lângă ele, pentru ultimele două zile. Ambele locuite încă din Antichitate, păstrează urmele civilizațiilor care au trecut pe acolo: romanii, bizantinii, venețienii, turcii, germanii etc; două orașe-port frumușele, pline de viață, cu străduțe înguste și pisici plimbărețe, dar ce mi-a plăcut cu adevărat este faptul că aici, bulucul turistic – plin de farmec, de altfel – este tolerabil (nu este bulucul turcesc sau bulgăresc de high season). Viața de noapte este magnifică, iar prosecco-ul de la gheață. După câteva zile de liniște și singurătate, am profitat din plin.
*Am închiriat un Peugeot 108 (aprox. 300 de euro pentru 8 zile), mic și tare, tare drăguț, care însă, cu norocul de rigoare, s-a dovedit a fi un soft top, variantă pe care, de altfel, o admirasem și-acasă, dar ni s-a părut cam scumpă. Totuși, pe principiul sărak să fii, noroc să ai, ne-am trezit cu un upgrade de mașină gratuit, așa că ne-am plimbat pe înserat pe drumuri pustii, străjuite de rododendroni de ambele părți, cu plafonul deschis, vântul prin plete și ascultând cicadele. Am adus mașinuța înapoi cu „numai” 1200 km în plus, vă mulțumim, domnule Kopidakis, cu stimă.
** În materie de restaurante, din tot ce-am încercat noi, recomand ultrarecomandatul (pe bună dreptate) Gramvousa din Kaliviani, iar, dintre cele mai puțin cunoscute, taverna Glikeria din Elafonissi, un restaurant tradițional de familie, dar cu un touch magnific de haute cuisine, unde am mâncat niște calamari la grătar pescuiți probabil direct din Rai, și, mai ales, la sfârșit, vedeta absolută a acestei vacanțe, o tavernă pescărească undeva pe la 15 km de Heraklion (Palikaros îi zice, care face însă parte dintre restaurantele pentru localnici de care vă spuneam mai sus, fără nume traduse în alfabetul latin), despre care citisem niște recenzii fabuloase pe net. Salata casei, cu creveți, sos de portocale și muștar, sea bass, caracatiță, creveți la grătar, piure de năut și piure de usturoi – intră defilând în top 3 restaurante în care am mâncat în viața mea (celelalte două aflându-se, bineînțeles, prin Italia), eu nefiind neapărat vreo iubitoare a peștelui și fructelor de mare, au contraire. Deserturile și raki-urile mereu din partea casei, zâmbetele, engleza bună și conversațiile plăcute fac parte din meniu, iar prețurile pentru toate buzunarele, învârtindu-se, în funcție de cât de high class este restaurantul, între 50 și 70 de euro pentru o familie de trei. Acestea sunt însă doar niște idei oarecare de restaurante și taverne, oriunde ați mânca în Creta, fie tradițional, fie fusion, veți mânca extraordinar, vă asigur. Este, precum se spune, și un mic paradis culinar.
*** Cazările au fost diferite, fără pretenții, de dormit și cam atât, stabilite de-acasă în așa fel încât să abordăm cât mai mult din insulă. Conform hărții, se poate spune că am surprins câte o părticică din fiecare colț. (Totuși, să ne-nțelegem, mare parte dintre aceste cazări oarecare, prin sătuce puțin cunoscute și populate, au sea view-uri excelente, care nici măcar nu apar în toată splendoarea lor pe booking. S-a dovedit că, la greci, terasa uriașă, cu vedere deschisă spre mare prin ușă dublă franțuzească, cu sticlă de sus până jos, este trecută rapid cu vederea în favoarea piscinuței din spatele pensiunii, prezentată din diverse unghiuri. Noi însă suntem genul de turiști impresionabili mai degrabă de prima situație. Așadar, priveliștea de cinci stele de la niște cazări cu buget redus a fost o surpriză extrem de plăcută.)
